Veronica Brescianini, voluntara SEV, ne povesteste experienta sa in cadrul proiectului „A Step in Plus” (2014-3-RO01-KA105-013261), finantat prin programul Erasmus+ din Uniunea Europeana.
Zorii unei noi priviri…
Trei ani, două cuvinte, un surâs. Gabi mi se prezintă în acest fel. Înca nu ajunge la masuta de fotbal. Încearcă să prindă maneta care este dorită de cei mai mari, este îndepărtat, dar ochii săi continuă să observe. E curios. Regăsesc în el curiozitatea copiilor, vârsta lui şi lucrul care mă împresionează este imensitatea vieţii cumparativ cu micile paragonii. În parc ne jucăm în nisip, activitate care poate fi asociată şi cu modalitaţi de „decantare a materialelor naturale”. Poate. Suntem într-un loc de joacă improvizat cu o maşinuţa de plastic pe care Gabi a ţinut-o sub control tot timpul: este cadoul pe care astăzi îl poate duce acasă şi e foarte atent cu această mică şi noua achiziţie. Ne băgăm mâinile în nisip, fără să ne gândim la posibilitatea că anumite animale şi-au facut nevoile acolo: acum este locul nostru de joacă. Interacţionam cu puţine cuvinte, amândoi probabil ne descurcăm mai greu cu vorbitul. Câteodată zâmbeşte la frazele mele şi râde când încerc să-l gâdil, atingându-i uşor o parte a piciorului care ieşe dintr-o pereche de pantaloni prea scurti şi încăltămintea prea mare. Are ochii minunaţi. Îl văd senin, cu cadoul său în mâini în timp ce-şi urmează sora şi vântul îi agită pluovărul roşu, care este mereu un pic prea mare şi purtat. Mă gândesc la Italia, la criteriile de curăţenie pe care am încercat să le respect la primul meu loc de munca la creşa. Mă preocupam să schimb haina copilului sau să-l las să plece acasă un pic mai murdar. Nu reuseşc nici acum să-mi explic ceea ce simt în legatură cu realitatea pe care o observ. Aici un copil poate ajunge mai puţin curat şi pleca acasă poate mai rău, dar cu mâinile şi dinţii spalaţi. Acum ceea ce se schimbă nu este îmbracămintea, ci gândirea mea. Recunoscând necesitatea contextualizarii locurilor şi a persoanelor, simt si percep ca evidenţierea diferenţei dintre prima mea experienţa şi cea de acum mă poate ajuta să-mi exercit mintea şi inima în aceasta continua întâlnire a umanitaţi. Nu se spune: «Cât de frumoasă eşti în aceasta rochiţa!», ci: «Cât de frumoşi sunt ochii tăi!». Rochiţa poate fii îmbracata de aproape oricine, ochii nu. Aceasta variantă mă surprinde nepregătită în faţa frumuseţei umane şi mă împinge să mă întreb dacă în alţii şi în mine, eu văd rochiţa sau ochii.
