Un nou articol scris de Veronica Brescianini, voluntara SEV implicata in proiect „A Step in Plus” (2014-3-RO01-KA105-013261), finantat prin programul Erasmus+ din Uniunea Europeana.
– „Uite, acolo e loc, stai jos lângă el”
– „Dar el nu este prietenul meu”
Trec cateva secunde.
– „Esti prietenul meu?”
Asa incepe ziua de azi. Stam in sala cu copii mici, desi sunt putini ca numar. Sa recapitulam ceea ce am vorbit cu o zi in urma, pentru a pune la zi pe cei care au fost absenti. Raman surprinsa cand, dupa ce le-am dat un mic indiciu, M. imi spune: „Gata,stiu”. Are dreptate: de multe ori este suficient putin pentru a intelege ceva.Ne jucam cu numerele, asociindu-le cu unele imagini. Si mai raman surprinsa cum mintea noastra poate face asemenea conexiuni. Cred ca mult timp de acum incolo voi asocia cifra trei cu un covrig pe jumatate mancat.
Fisa didactica propune mai multi fluturi plini de buline si solicita copiilor sa asocieze fiecare animal cu numarul de buline curespunzatoare. M.este un pic plictisit, se chinuie: se pare ca nu reuseste pentru ca vede mai multe buline fata de cele reale. Celalalt voluntar se apropie de el si ia usor degetul aratator. Împreună, ei începe să numere. La sfarsit baiatul ii strange mana copilului. Inima mea se deschide, incepe sa bata mai tare. Cand intalnesti cu adevarat pe cineva, te legi intr-un mod sau altul. Si strangerea mainilor miroase a tandrete. Daca nu as fi cunoscut povestea acestui copil si nu as fi trait patru luni cu acest baiatul voluntar, nu știu dacă mi-ar fi simțit atât de multă emoție. La sfarsit, celalat copil incearca sa-si scrie numele. Imi cere ajutorul, asa cum a facut in ultimele zile. Ii arat numele lui scris pe panou nostru de prezente si el, fara sugestii, il copiaza. In timp ce scrie ultima litera isi da seama ca acesta este închisa un pic prea mult si acuma arata ca un „o” rotund rotund. Râde și îmi cere să-i arat cum e corect. Pentru a-l ajuta scotocesc in traducerile mele lingvistice confuze si i spun ca ultima litera a numelui sau este in forma de zambet. Zambetul primit inapoi imi vorbeste de multumire.
Dacă aș fi întrebat acum despre motivatia mea de a fi aici, as avea un raspuns nou. Un răspuns, într-adevăr, similar cu ceea ce, în trecut, ma îndemnat să ma apropii curios spre sfera educațională. Am însoțit plecarea mea din Italia cu întrebarea: „De ce nu?”. Și, în zilele putin mai dificile, am încercat să mă prezint la Centrul Pinocchio, punandu-mi intrebarea daca este vreun motiv foarte important pentru care ar fi trebuit să fi refuzat aceasta oferta. Acum, in schimb, la mijlocul serviciului meu de voluntariat, intrebarea se schimba in: „De ce da?”. Și această întrebare intra mai profund, până la punctul în care, uneori, devine dezarmanta: patrunde in motivațiile de plecare și in cele născute pe drum, revizuindu-le zilnic; ma ajuta sa ma concentrez asupra unor obiective pentru a merge mai departe; deschide bratele zambetelor, mainilor murdare, minunii si vietii.
